Mierea poate fi clasificată după mai multe criterii, dar criteriul cel mai des întâlnit este în funcție de sursa „materiei prime” pe care albinele o transformă în miere și care este una dulce întotdeauna.
Astfel, mierea poate fi:
❧ miere florală – provenită din nectarul și polenul florilor
❧ miere de mană (extraflorală) – provenită, de regulă, din secrețiile dulci ale unor mici insecte (din familia afidelor) care se hrănesc cu seva unor copaci
Caracteristica mierii monoflore e că ea e obținută preponderent dintr-o floare, cu un grad de puritate (respectiv nectarul și polenul provenind de la respectiva floare) ce poate merge până la 90% sau chiar și mai mult. Ea are gust și miros specifice florii respective și e cu atât mai pronunțat, cu cât procentul de nectar din respectiva floare e mai mare. Ca să obții o miere cu o puritate de 100% e practic imposibil, căci albinele nu pot fi teleghidate către o anumită floare, ele zboară la cea mai apropiată sursă de hrană, deci se opresc la toate plantele melifere întâlnite în cale.
Puritatea unei mieri e dată de mai mulți factori, printre care:
❧ cât de întinsă și compactă este cultura cu respectiva plantă – de exemplu, o puritate mare o au mierile de rapiță sau floarea-soarelui, căci există culturi foarte întinse cu aceste plante)
❧ concurența pe care floarea respectivă o are în perioada în care înflorește – de exemplu, plantele care înfloresc la începutul sezonului (primăvara devreme) sau la final (toamna târziu) au o concurență nectariferă mică, pentru că sunt puține alte plante înflorite în perioadele respective, prin urmare albinele nu mai au prea multe alte surse de hrană și culeg nectar din respectivele flori. Astfel de mieri sunt cele de migdal sau măr (primăvara); sau mierea de iederă (toamna foarte târziu).
La rândul lor, mierile poliflore provin dintr-un anumit areal geografic, cu un anumit specific, caracteristic florei dintr-o anumită regiune și un anumit anotimp. De cele mai multe ori, aceste tipuri de miere sunt denumite „de pășune”, căci stupii sunt amplasați în zone cu floră spontană (sălbatică, necultivată de către om), într-un anumit anotimp.
Ele diferă de la zonă la zonă și de la anotimp la anotimp. Astfel, o miere de Bărăgan de mai e diferită de una tot de Bărăgan, dar din august, deoarece plantele care înfloresc în luna mai pot fi altele decât cele care înfloresc în august, chiar dacă arealul geografic e același.
Atunci când albinele nu găsesc destulă sursă de hrană în nectarul florilor, ele tind să suplinească lipsa recoltând alte surse de zaharuri pe care le întâlnesc în zona respectivă. Așa ia naștere mierea de mană, care poate proveni, la rându-i:
❧ cu preponderență de la un singur copac (stejar, pin, brad, fag), asimilabilă mierilor monoflore (deși denumirea e improprie, căci nu avem de a face cu o miere florală, obținută din nectar, ci cu una de mană)
❧ de la mai mulți copaci, caz în care e denumită, de regulă, „miere de pădure”
Așa cum mierile monoflore nu pot avea o puritate de 100%, și mierea de mană e extrem de puțin probabil să fie exclusiv de mană. Chiar și în păduri cu copaci foarte înalți, unde solul e foarte umbrit, cresc flori melifere, pe care albinele se așază în căutare de hrană. Prin urmare, orice miere de mană conține și o sursă de nectar, ceea ce o face o miere mixtă – mană-florală.